Tuesday , 22 August 2017

Home » Evenimente » „Războiul” artiștilor cu politicienii: “Atentatul”, când „Fight Club” se întâlneşte cu „Miorița”.

„Războiul” artiștilor cu politicienii: “Atentatul”, când „Fight Club” se întâlneşte cu „Miorița”.

0653_47f7aAcum câteva săptămâni am participat la premiera “Atentatul” jucată la Teatrul Național Cluj-Napoca, piesa fiind scrisă de Bogdan Costin (premiată la concursul “Dramaturgi clujeni 2013″), regizată de Timur-Felix Mihancea, jucată de Diana Buluga, Cristian Rigman, Silvius Iorga, Emanuel Petrean. Să mă scuze cineva dacă a fost uitat.

Din descrierea de pe Site-ul teatrului se anunța un spectacol politic care să răspundă întrebărilor ca „de ce pleacă tinerii din Romania ?”, „a cui e vina degradării individului într-o societate aparent democratică…”, iar pe mine ca tânăr care învață politică m-a făcut curios un astfel de spectacol. Am venit pregătit să ascult orice critică şi la o adică, la fel ca şi în “Hamlet” să-mi strig eventualele „crime”. Nu a fost cazul fiindcă domnul anarhist din spectacol avea ceva cu politicienii în general, fără a imputa ceva în concret. Dar asta o voi dezvolta mai jos.

Cred că în teatrele din România este nevoie de mai multă atitudine civică, de implicare. Sunt binevenite cât mai multe spectacole sociale şi cel puțin povestea din text ar fi putut servi unuia foarte bun.

Povestea pe scurt: O tânără se întoarce cu HIV de la lucru din Marea Britanie, la fostul iubit, cu nume de lucrător în industria agricolă italiană, de profesie autodeclarată artist ratat. El hotărăşte ca de vină pentru HIV şi ratarea lui sunt politicienii şi prin urmare vrea să-l infesteze pe fiul nevinovat al unui politician cu temutul virus. De fapt o manipulează pe ea să o facă. Ea se îndrăgosteşte de amândoi (şi de vampir şi de vârcolac), nu vrea să-i infecteze pe niciunul dar la final o face cu amândoi.

Acum să fiu sincer, spectacolul chiar mi-a plăcut pe alocuri. Este dramatic, tragic şi comic, dar un comic foarte negru. E o poveste de dragoste cu un triunghi amoros, e o poveste despre manipulare , poate chiar şi despre „degradarea individului într-o societate democratică”. Dar cu siguranță nu e un spectacol social.

Să încep cu ce mi-a plăcut. În primul rând de Roxana, interpretată de tânăra actriță Diana Buluga. Poate şi pentru că am fost în primele rânduri şi am putut să-i văd fiecare reacție, m-a frapat amestecul de vulnerabilitate şi forță emanate de această domnișoară ce dorea doar să se simtă normală. Cred că o şi spune. Era foarte credibilă în rol de bolnavă incurabilă ce-şi duce cu demnitate boala, vrea să iubească şi nu poate, vrea să lovească şi nu poate. În primele scene când încă mai speram să asist la un spectacol politic, îmi creea senzația că ea e România : o Românie bolnavă incurabil, o Românie punk, diferită de cea a lui Rosenthal, cu un tricou galben şi pantaloni albaştrii care sta întinsă pe o pernă roşie şi flirtează cu copiii politicienilor, o Românie care nu mai poate fi salvată, ci doar răzbunată. Dar cel mai probabil că doar imaginația mea a mers prea departe.

Nu avea cum să nu-mi placă preferatul spectatoarelor Cristian Rigman în rolul cinicului Mario. Am dedus că se dorea un Tyler Durden balcanic, care în loc să-şi împartă pumni cu alți bărbați, bate cu perne fetele fragile şi bolnave. Lăsând ironia la o parte, momentul cu Arctic Monkeys pe fundal chiar m-a atins într-un mod plăcut. Dar revenind la cinismul lui care ar trebui scris cu “C” , acesta devine principala sursă de umor(negru) din spectacol. Stă ca Diogene-câinele închis în studioul lui cu laptopuri, aparate foto şi fire (să fie oare sforile lui de păpuşar ?). Este un artist ratat, plafonat, dependent de jocuri on line, care înjura mult şi vrea să omoare. E prieten cu drogurile şi cu alcoolul, poate genul de om pe care nu ți l-ai dori prieten. Şi totuşi, Mario e un om disperat. Mă pot pune în situația lui de a-mi vedea soția, iubita, murind de o boală cronică fără să pot să fac nimic. Asta îl face tragic. Mai mult, boala asta se ia prin contact sexual, iar orice contact intim fiind aducător de moarte este refuzat. Și asta îl aruncă în nebunie, o nebunie intensă plină de umor negru ca şi tricoul de pe care rânjeşte o față cu limba scoasă, precum scrisoarea de adio a lui Kirilov din “Demonii”.

În situații ca ale lui, unii se refugiază în cultul icoanelor făcătoare de minuni, alții în diverse tratamente homeopate, scriu petiții, iar alții se revoltă împotriva Divinității, a societății, a politicienilor. Din acest motiv cred că piesa n-are nimic politic, nimic social. Așa cum un individ disperat se supără pe Cel de Sus şi vrea să dea foc la biserici, aşa şi acest individ se ruşinează de România şi vrea să omoare copii de politicieni.

Şi ajungem la ce nu mi-a plăcut. Bine mi-au mai plăcut săruturile sub ploaia de culori, în general momentele de tandrețe, scena intrigii samd. Dar…

Exceptând posibila motivație pe care deja am prezentat-o, anarhistul din poveste nu are o motivație serioasă. Comite “Atentatul” , dar nu explică niciodată clar de ce. Politicienii sunt răi şi fac blestemății – e totuşi un clişeu. În calitate de artist, fotograf ar putea fi supărat că îi sunt impozitate drepturile de autor, sau ca nişte politicieni au blocat posturile în instituțiile publice inclusiv de cultură. Poate că i s-a respins finanțarea AFCN şi dă vina pe politizarea instituției. Nimic din toate acestea. Sugerează ceva despre corupție şi afaceri cu statul, pare deranjat de bogăția altora, dar nimic concret. Acuză politicienii că din cauza lor a luat Roxana HIV… Uneori, politicienii sunt acuzați de multe dar pe asta chiar n-o fac. Băiatul acesta nu-şi expune niciodată problemele. Poate îl ascultă cineva și i le poate rezolva. Dar te poți înțelege cu nebunul! El vrea să omoare şi atât! Din punctul asta de vedere pierde și personajul pierde și spectacolul.

Apoi este politicianul care intra la ei în studio, strigă, amenință, face gesturi imperative, el fiind duşmanul de moarte al fotografului anarhist. După cum l-am văzut, pare mai degrabă exponentul unui partid marginal, cu tente extremiste, care tot ce poate să facă este să scârbească și atât. Nu politicienii de tipul acesta conduc România. Ei doar exista parazitar în preajma oamenilor politici.

În decembrie anul trecut un ministru al culturii se plângea că se dau prea mulți bani pentru tratamentul celor infectați cu HIV. Exact pe subiect. Dar e greu să cauți modele în propria gradină. Aşa a fost preferat un model ridicol al cărui nume îl intuiesc dar din respect față de părțile delicat lucrate care mi-au plăcut, evit să-l spun. Nu face cinste niciunui obiect artistic. Locul lui este în tabloide.

Senzația pe care mi-a dat-o spectacolul este ca atunci când vorbesc despre politică, artiştii (unii)chiar nu ştiu despre cine şi ce anume vorbesc şi că mai ales nu-şi pot recunoaşte „adversarii”.

Critica clasei politice rămâne la un nivel teribilist „Eu sunt cool, tu nu eşti” fără a urmări o aprofundare a acestei filosofii a ce este „cool”. O dată săvârşit atentatul, atentatorul se filmează pentru youtube. M-aş fi aşteptat ca măcar atunci să fie scoase la iveală adevăratele motive ale atentatului. M-aş fi bucurat măcar să fie un mesaj românesc. Regizorul a preferat să o trateze postmodern, multiculti. A fost amuzant dar din câte am înțeles era un spectacol despre tineri români din România.

Aș fi vrut să-l văd mai mult pe tânărul ales ca victimă, jucat de Silvius Iorga, pare un personaj care are de oferit mult mai mult decât ceea ce am văzut.

De asemenea, nu sunt printre cei care țin să-i vadă pe Romeo şi Julieta pensionari, dar parcă mai era loc de ceva după scena de final. Dar cum spuneam inițial în mare mi-a plăcut. M-a dezamăgit ca spectacol de teatru social, dar îl recomand pentru alte calități celor care nu sunt interesați de acest gen de teatru.

Pentru teatru social de calitate, rămâne de aşteptat „Temps d’Image”.

cronică scrisă de Horia Nasra

„Războiul” artiștilor cu politicienii: “Atentatul”, când „Fight Club” se întâlneşte cu „Miorița”. Reviewed by on . Acum câteva săptămâni am participat la premiera “Atentatul” jucată la Teatrul Național Cluj-Napoca, piesa fiind scrisă de Bogdan Costin (premiată la concursul “ Acum câteva săptămâni am participat la premiera “Atentatul” jucată la Teatrul Național Cluj-Napoca, piesa fiind scrisă de Bogdan Costin (premiată la concursul “ Rating:

[instagram-feed]
scroll to top